La vie en rose (2007, reg. Olivier Dahan)

Am ajuns să privesc acest film datorită altei ecranizări care s-a bucurat de un succes enorm, şi anume „Inception”. În acţiunea filmului, actorii se foloseau de o anumită melodie pentru a se sincroniza unii cu alţii. Suna bine, părea old, mă ducea cu gândul la anii 60. Melodia se numea „Je ne regrette rien” şi, am aflat mai târziu, era interpretată de Edith Piaf. „Cine este Edith Piaf?” m-am întrebat imediat după. Aveam să aflu că este cea mai mare cântăreaţă franceză a secolului XX, cântecele ei facând, unul după altul, înconjurul lumii.

Viaţa plină de intrigi a lui Edith a constituit subiectul perfect pentru un film biografic. De-a lungul timpului, mai mulţi regizori au ecranizat viaţa tragică a cântăreţei, dar cel mai bine a făcut-o Olivier Dahan, în filmul intitulat după celebrul cântec al lui Edith Piaf, „La vie en rose”. Dahan, pentru a se asigura de succesul peliculei sale, a folost o distribuţie deosebită, rolul principal fiind jucat de Marion Cotillard.

Un film obişuit orbitează în jurul unui singur eveniment emoţionant, ce reprezintă de asemenea şi punctul culminant al acţiunii, dar La vie en rose nu este un film oarecare. Producţia este presărată cu momente critice din viaţa lui Edith, momente ce-ţi fac părul de pe mâini să se ridice (asta doar dacă aveţi păr pe mâini).

Edith nu a avut parte de o copilărie normală, nu s-a jucat cu păpuşi, nu a învăţat poezii. Drama începe odată ce mama ei se hotătăşte să cânte pe stradă, astfel sperând să câştige bani pentru a se hrăni,  Edith trăind ca un copil al străzii.  Tatăl ei, Louis, se întoarce de la război şi îşi găseşte fiica bolnavă. O ia de la soacra sa şi o duce la mama lui, o matroană de bordel. Astfel, micuţa ajunge să crească într-un mediu populat de bărbaţi adulterini şi femei ce nu au respect entru propriul lor corp. Este luată şi de la bordel şi porneşte împreună cu tatăl ei într-un turneu alături de un circ. Este tratată ca o servitoare ordinară până când Louis descoperă că ştie să cânte, foarte frumos chiar. Dându-şi seama că poate face bani frumoşi pe seama ei, începe să se poarte mai bine.

Copilăria nu este singurul lucru tragic în viaţa cântăreţei. La vârsta de 20 de ani îşi pierde fiica, Marcelle, din cauza unei meningite. Puţin după, este acuzată de complicitate la asasinatul lui Louis Leplee, cel care a descoperit-o pe stradă şi i-a oferit şansa de a cânta într-un local în vogă la acea vreme. Trece şi de această nenorocire şi îşi lasă nunele vechi de scenă în urmă: La mome Piaf, şi se lansează sun un altul: Edith Piaf. Ea devine instantaneu revelaţia momentului şi porneşte în nenumărate turnee, înveselind viaţa a mii de ascultători. Însă munca în exces şi băutura îşi spun cuvîntul: Edith se îmbolnăveşte de o boală a ficatului, agravată de-a lungul anilor de accidentele de maşină şi dependenţa de morfină. Însă lovitura cea mai gravă pe care o primeşte este moartea iubitului ei, Marcel Cerdan, într-un accident aviatic. Moare la numai 47 de ani, singură.

Căt despre jocul actorilor: impecabil! Marion Cotillard a mărturisit că s-a chinuit atât de mult să meargă ca Edith, să vorbească la fel cum o făcea Edith, să aibă aceleaşi expresii faciale încât, după ce părăsea platourile de filmare nu reuşsea să scape de aceste influenţte. Un cuvînt despre jocul lui Cotillard îl are de spus şi premiul Oscar pe care ea l-a primit pentru acest rol.

Am recomandat, recomand, si voi recomanda mereu acest film, pentru că este unul care îţi aminteşte ca „la vie n’est pas toujours en rose” , că trebuie să evoluezi mereu, chiar dacă şansele îţi sunt împotrivă!



Puteţi descărca filmul de aici şi subtitrarea o găsiţi aici.