Lets chat on facebook!

Dacă vreți să discutăm despre filme vă invit pe pagina asta. Haideți să discutăm filmele cu persoane din alte țări. Să știm că nu am ratat filme importante, să avem o cultură și cinematografică la urma urmei. Să legăm prietenii și chiar să ne îmbunătățim engleza! Vă aștept! Lets criticize some movies!

PS Te iubesc (2007, reg. Richard LaGravenese)

Sub regia lui Richard LaGravenese se deschid mai multe scrisori într-un interval de 126 de minute. O poveste originală a Ceciliei Ahern, care te duce cu gândul la faptul că iubirea după moarte există. O poveste tristă tratată într-un mod relaxant și amuzant, dar piperat cu câteva lacrimi.

Două suflete pereche sau un singur suflet pur, trăiesc o iubire incomparabilă. Totul pare perfect. Cei doi visează la o casă mai mare, la copii. Certurile lor sunt de fapt motorul pentru vorbe frumoase și nopți irezistibile. Dar cum despre vise se spune că durează câteva secunde și acesta nu a făcut excepție. Adică, nu e vorba de o dragoste de câteva secunde. Nu vă gândiți la asta. Aici vorbim de câțiva ani. Dar totuși puțini, față de cei pe care și-i doreau cuplul.

Holly intră într-o depresie devastatoare, când inimaginabilul se produce. Soțul ei moare la numai 35 de ani din cauza unei tumori cerebrale, dar nu o părăsește. Când Holly împlinește 30 de anișori, Gerry reînvie. La figurat. Timp de un an începând din acea zi, ea primește scrisori de la Gerry, sau mai bine zis de la un ajutor de-al lui. Pentru că, de, el era deja 2 m sub pământ. Deoarece o cunoștea așa bine, îi lasă tot felul de intrucțiuni prin care ea să reușească să treacă peste golul format în inima ei. Și fiecare scrisoare se termină cu PS I love you.

Rolurile principale sunt jucate exemplar de actorul scoțian, incredibil de frumos, cu un accent perfect, Gerard Butler (Gerry Kennedy) și de două ori laureată a premiului Oscar (”Boys don't cry„ și „Million Dollar Baby”), Hilary Swank.

Dragă cititorule,

Din punctul meu de vedere filmul e perfect. E singurul pe care l-aș privi oricând. Chiar dacă l-am văzut deja de 16 ori. Da, 16. Și nu sunt nebună. Doar că îmi place foarte mult. Acum cel puțin spun replicile odată cu actorii, „loove” cum ar spune Gerry cu accentul ăla perfect. Ți-l recomand cu cea mai mare căldură. Îl poți descărca de aici, iar subtitrarea aici. Și te rog... încearcă să-l privești și cu sufletul, ca să-l înțelegi cu adevărat.

PS Te iubesc!

Ferma animalelor - George Orwell

Titlu original: Animal farm
Anul aparitiei: 1945
Premii: Hugo Award 1996
Ecranizare: Animal Farm


Cu toate ca am luat 7 la "Tiganiada", sunt in stare sa recunosc o alegorie. Asta este cartea lui George Orwell - o alegorie, indreptata impotriva totalitarismului si a adeptilor sai. Mai este si o distopie, pentru ca imagineaza o lume fantastica negativa, la fel ca si fratele lui mai mare, "1984".

Cred că mai toată lumea a citit "Ferma animalelor", iar daca nu a făcut-o, ar trebui să o facă, aşa că nu o să pot să spun mare lucru despre ea. Povestea sună cam aşa: La sfatului bătrînului Senior (porc), animalele din Ferma Manor încep o revoluţie, convinse fiind că dacă îl dau jos pe om de la putere vor fi mai odihnite, mai hrănite, mai fericite. Reuşesc relativ uşor, după moartea Seniorului şi înlăturarea lui Jones (proprietarul fermei), Snowball (porc), preluînd conducerea acesteia. Snowball propune cîteva norme prin care viaţa animalelor va deveni mai organizată, dar şi mai uşoară. Învăţînd să scrie şi să citească, Snowball formulează CELE 7 PRECEPTE (1. Oricine merge pe două picioare e duşman
2. Oricine merge pe patru picioare sau are aripi e prieten
3. Niciun animal nu va purta haine
4. Niciun animal nu va dormi într-un pat
5. Niciun animal nu va bea alcool
6. Niciun animal nu va ucide un alt animal
7. Toate animalele sunt egale), un fel de Constituţie a fermei. Viaţa animalelor se îmbunătăţeşte într-adevăr, dar Napoleon (porc) reuşeşte să strice tot. Îl goneşte pe Snowball de la fermă cu ajutorul a 9 cîini instruiţi de el şi împreună cu ceilalţi porci, instaurează un regim infect, viaţa animalelor devenind mizerabilă, mai rea ca atunci cînd omul era stăpîn. Modifică preceptele unul cîte unul, profitînd de naivitatea animalelor şi de faptul că unele nu învăţaseră să citească. Porcii, în frunte cu Napoleon şi devotatul lui Squealer, ajung să doarmă în paturile fostului lor stăpîn, să poarte haine, să bea alcool, să se împrietenească cu oameni şi chiar să meargă pe 2 picioare, la sfîrşit cele 7 precepte scrise pe peretele hambarului reducîndu-se la o singură regulă: "Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale ca altele".

Ca o concluzie, as putea sa spune ca, citind cartea, am ajuns să urăsc şi mai mult porcii. Dar m-ati considera superficiala şi m-aţi acuza că nu am inteles mesajul cărţii. Dar chiar l-am înteles. M-am revoltat odată cu animalele, mi-a venit să dau cu cartea de toţi pereţii pentru că nu puteam să fac asta cu Napoleon şi mi-au dat lacrimile cînd l-au luat pe Boxer (cal) la abator.

V-o recomand şi îi dau un 8.9/10.

La vie en rose (2007, reg. Olivier Dahan)

Am ajuns să privesc acest film datorită altei ecranizări care s-a bucurat de un succes enorm, şi anume „Inception”. În acţiunea filmului, actorii se foloseau de o anumită melodie pentru a se sincroniza unii cu alţii. Suna bine, părea old, mă ducea cu gândul la anii 60. Melodia se numea „Je ne regrette rien” şi, am aflat mai târziu, era interpretată de Edith Piaf. „Cine este Edith Piaf?” m-am întrebat imediat după. Aveam să aflu că este cea mai mare cântăreaţă franceză a secolului XX, cântecele ei facând, unul după altul, înconjurul lumii.

Viaţa plină de intrigi a lui Edith a constituit subiectul perfect pentru un film biografic. De-a lungul timpului, mai mulţi regizori au ecranizat viaţa tragică a cântăreţei, dar cel mai bine a făcut-o Olivier Dahan, în filmul intitulat după celebrul cântec al lui Edith Piaf, „La vie en rose”. Dahan, pentru a se asigura de succesul peliculei sale, a folost o distribuţie deosebită, rolul principal fiind jucat de Marion Cotillard.

Un film obişuit orbitează în jurul unui singur eveniment emoţionant, ce reprezintă de asemenea şi punctul culminant al acţiunii, dar La vie en rose nu este un film oarecare. Producţia este presărată cu momente critice din viaţa lui Edith, momente ce-ţi fac părul de pe mâini să se ridice (asta doar dacă aveţi păr pe mâini).

Edith nu a avut parte de o copilărie normală, nu s-a jucat cu păpuşi, nu a învăţat poezii. Drama începe odată ce mama ei se hotătăşte să cânte pe stradă, astfel sperând să câştige bani pentru a se hrăni,  Edith trăind ca un copil al străzii.  Tatăl ei, Louis, se întoarce de la război şi îşi găseşte fiica bolnavă. O ia de la soacra sa şi o duce la mama lui, o matroană de bordel. Astfel, micuţa ajunge să crească într-un mediu populat de bărbaţi adulterini şi femei ce nu au respect entru propriul lor corp. Este luată şi de la bordel şi porneşte împreună cu tatăl ei într-un turneu alături de un circ. Este tratată ca o servitoare ordinară până când Louis descoperă că ştie să cânte, foarte frumos chiar. Dându-şi seama că poate face bani frumoşi pe seama ei, începe să se poarte mai bine.

Copilăria nu este singurul lucru tragic în viaţa cântăreţei. La vârsta de 20 de ani îşi pierde fiica, Marcelle, din cauza unei meningite. Puţin după, este acuzată de complicitate la asasinatul lui Louis Leplee, cel care a descoperit-o pe stradă şi i-a oferit şansa de a cânta într-un local în vogă la acea vreme. Trece şi de această nenorocire şi îşi lasă nunele vechi de scenă în urmă: La mome Piaf, şi se lansează sun un altul: Edith Piaf. Ea devine instantaneu revelaţia momentului şi porneşte în nenumărate turnee, înveselind viaţa a mii de ascultători. Însă munca în exces şi băutura îşi spun cuvîntul: Edith se îmbolnăveşte de o boală a ficatului, agravată de-a lungul anilor de accidentele de maşină şi dependenţa de morfină. Însă lovitura cea mai gravă pe care o primeşte este moartea iubitului ei, Marcel Cerdan, într-un accident aviatic. Moare la numai 47 de ani, singură.

Căt despre jocul actorilor: impecabil! Marion Cotillard a mărturisit că s-a chinuit atât de mult să meargă ca Edith, să vorbească la fel cum o făcea Edith, să aibă aceleaşi expresii faciale încât, după ce părăsea platourile de filmare nu reuşsea să scape de aceste influenţte. Un cuvînt despre jocul lui Cotillard îl are de spus şi premiul Oscar pe care ea l-a primit pentru acest rol.

Am recomandat, recomand, si voi recomanda mereu acest film, pentru că este unul care îţi aminteşte ca „la vie n’est pas toujours en rose” , că trebuie să evoluezi mereu, chiar dacă şansele îţi sunt împotrivă!



Puteţi descărca filmul de aici şi subtitrarea o găsiţi aici.

Gone in 60 seconds (2000, reg. Dominic Sena)

E un film bun pentru simplul fapt că nu te plictiseşte. nu are un mesaj pretenţios şi nu vrea să te pună pe gînduri, dar are o poveste faină şi muuulte urmariri de (sau cu?) maşini.

Spre ruşinea mea e primul film pe care l-am văzut, atît cu Angie cît şi cu Nicolas Cage şi pot spune că am rămas plăcut impresionată. Încă nu mi-am dat seama dacă vreunul din ei se ridică la înăltimea reputatiei (pentru asta o să mai văd “girl, interrupted” cu angie şi “knowing” cu cage), dar la înălţimea rolurilor se ridică. :3

Pe scurt, povestea este cam asa: Randall “Memphis” Raines (god, i love his name!) a fost cel mai mare hot de masini din lume, dar din anumite motive s-a retras. Frate-su, Kip, incercand sa ii ia locul, a intrat intr-o afacerie dubioasa cu un tip – Raymond “The Carpenter” Calitri (Christopher Eccleston – de care mi-a placut mai mult in rolul doctorului). Anyways, Kip fute afacerea asta si aici intervine Memphis. Calitri il pune sa fure 50 de masini in 72 de ore sau Kip moare. Ah, si ii mai da si 200 de miare pentru asta. (va reusi oare eroul nostru sa indeplineasca sarcina capcaunului? aflati dupa pauza! )

Avem poveste de dragoste (doar pentru asta e Sway – pe care angie o intruchipeaza onorabil), avem comedie (doar pentru asta au inclus si ciori in distributie ), avem actiune siii dupa cum spuneam, avem urmariri de masini (which i absoFUCKINlutly love). Mai avem si cateva faze cam cliseice, dar le putem trece cu vederea fara nici un efort. Theme songul e foarte catchy. L-am fredonat tot timpul fimului. Faza cu botezatul masinilor mi-a placut. Scenariul e bunicel (si are si cateva replici GENIALE!). Personajele mi-au placut maxim (e fascinant sa vezi niste oameni atat de pasionati de masini). actorii sunt buni si totul se termina cu o imbratisare (mbine, aproape). Ce poti sa ceri mai mult de la un film?